Close_Window
Bine ati venit in Sectorul Corporativ






Ati uitat parola ?
Home Baza ştiinţifică Câmpuri de torsiune (informaţionale) Teoria câmpurilor de torsiune

BAZELE FUNDAMENTALE A UNEI TEHNOLOGII DE VÂRF

Institutul Internaţional pentru Fizică Teoretică şi Aplicată al RAEN

Aprecierile analitice referitor la criza globala

Majoritatea aprecierilor analitice, fără îndoială, juste privind stadiul dezvoltării civilizaţiei de la sfârşitul secolului al XX-lea se rezumau la constatarea crizei globale tot mai accentuate a civilizaţiei. Dacă o astfel de criză globală ar fi apărut în istorie pentru prima dată, atunci, probabil, pentru omenire ar mai fi rămas o speranţă foarte slabă, sau speranţa că se va întâmpla o minune, sau că ne mai rămânea posibilitatea de a trăi doar pentru două generaţii şi nu pentru trei. Însă crizele au apărut de nenumărate ori în istoria omenirii pe parcursul ultimelor 12 000 - 15 000 de ani.

Prima criză globală a civilizaţiei a apărut în perioada neoliticului. Caracterul colectiv, ca bază de existenţă a omenirii, şi-a epuizat resursele şi numărul populaţiei de pe pământ, care, potrivit ultimelor aprecieri ale arheologilor, era de aproximativ 3 milioane de oameni, s-a redus de aproape 2 ori. Iată când ameninţarea dispariţiei omului, ca specie de pe Pământ, a fost cu totul reală. Însă acest lucru nu s-a produs.

A fost inventată roata, uneltele de prelucrare a pământului, omenirea a trecut la un mod de viaţă sedentar şi, într-un interval scurt de timp, şi-a sporit numărul de câteva ori şi, deci, criza a fost depăşită. Descoperirile din domeniul noilor tehnologii au reprezentat în istoria omenirii întotdeauna un factor principal în depăşirea crizelor civilizaţiei. Dar în ultimele secole, spre deosebire de epoca neoliticului, tehnologiile de vârf au luat fiinţă din paradigme ştiinţifice noi, din noi cunoştinţe.

Din cele relatate mai sus se pot trage concluzii foarte importante. Dacă o să credem în legile privind istoria dezvoltării civilizaţiei, atunci, nimerind într-o stare de criză globală, omenirea în mod obligatoriu va acumula noi cunoştinţe. Problema constă în aceea, cât timp îi va trebui omenirii pentru a putea fi elaborate unele tehnologii de vârf, bazate pe principii fizice noi.

Noua paradigma fizica

Putem constata cu satisfacţie că noua paradigmă fizică a fost deja creată şi, la ora actuală, este în desfăşurare procesul de creare a unei sume de tehnologii de vârf. Pe parcursul ultimelor trei sute de ani, ştiinţa a cunoscut două câmpuri universale cu acţiune pe distanţă mare. Acestea sunt: câmpul gravitaţional şi câmpul electromagnetic.

Însemnătatea câmpurilor universale cu acţiune pe mare distanţă este bine observată pe exemplul câmpurilor electromagnetice. A devenit evident faptul că în secolul al XX-lea este greu să numim o problemă tehnică, ştiinţifică sau orice altă problemă, legată de viaţa de toate zilele, care să nu poată fi rezolvată cu ajutorul electromagnetismului.

Aici intră electroenergetica, transportul electric, comunicaţiile radio, tehnica de calcul, navigaţia şi multe altele. În apartamentele noastre, oriunde ne-am îndrepta privirea, vom vedea tot felul de aparate electromagnetice - frigider, televizor, aspirator de praf, cuptor cu microunde şi altele.

Când un om bolnav vine la cabinetul unui fizioterapeut, el observă acolo multe echipamente diferite, iar majoritatea dintre acestea este reprezentată de aparate electromagnetice. Rarele excepţii printre aceste echipamente, care nu sunt electromagnetice, sunt reprezentate, de exemplu, de tărgi, duşul Şarko, de aplicări cu muştar şi de lipitori.

În ultimii trei sute de ani nu s-a reuşit descoperirea nici unui câmp universal cu acţiune la mare distanţă, care ar putea să ofere o sferă atât de impresionantă în privinţa diversităţii utilizărilor sale practice cum este cazul electromagnetismului.

Nasterea teoriei fenomenologice

La începutul secolului al XX-lea savantul francez E.Cartan a postulat existenţa în natură a câmpurilor de torsiune, care reprezintă nişte câmpuri generate de momentul unghiular al rotaţiei. Până la descoperirea spinului, natura câmpurilor de torsiune era legată de rotaţia obiectelor masive. În cadrul unei astfel de abordări, câmpurile de torsiune sunt văzute ca o manifestare a câmpului gravitaţional pentru obiectele masive cu rotaţie.

Mai târziu, o dată cu descoperirea spinului - analogul cuantic al momentului unghiular de rotaţie, s-a înţeles că aceste câmpuri de torsiune la nivel cuantic sunt generate de către spin, spre deosebire de câmpul electromagnetic care este generat de sarcină şi câmpul gravitaţional care este generat de masă. De pe aceste poziţii, câmpurile de torsiune reprezintă nişte obiecte fizice independente, ca şi câmpurile electromagnetic şi gravitaţional.

La mijlocul anilor '70, cercetările teoretice privind câmpurile de torsiune au condus la formarea unui capitol special al fizicii teoretice care a fost denumit prin Teoria lui Einstein - Cartan (TEC). Practic, toţi specialiştii care lucrează în cadrul TEC pornesc de la un punct de vedere iniţial că aceste câmpuri de torsiune reprezintă doar o manifestare specifică a câmpurilor gravitaţionale.

Cei mai cunoscuţi specialişti în domeniul acestei teorii sunt: în Rusia - E.Fradkin, D.Ghitman, V.Ponomarev, I.Obuhov, în SUA - R.Hammond, în Germania - R.Hell, în Italia - V.Sabbota şi C.Sivaram, în Israel - M.Karmeli şi alţii.

TEC a rămas ca teoria din care nu au rezultat probleme aplicative, întrucât în cadrul TEC a fost demonstrat faptul că aceste câmpuri de torsiune sunt slabe şi nu pot genera fenomene sau efecte observabile. Astfel, în anii '80 şi '90, o dată cu crearea de către G.Şipov a teoriei vidului fizic (TVF), s-a demonstrat că TEC reprezintă o teorie fenomenologică, în primul rând, în legătură cu caracterul fenomenologic al geometriei E.Cartan. În TVF a fost construită o teorie fundamentală a teoriei câmpurilor de torsiune, bazată pe geometria Ricci.

Teoria vidului fizic a lui G.Şipov

E.Cartan, postulând câmpurile de torsiune ca un obiect generat de intensitatea momentului unghiular de rotaţie, pentru introducerea acestora a folosit geometria în care nu au existat unghiuri, adică aceste câmpuri de torsiune, în imaginaţia lui E.Cartan, în realitate nu sunt generate de rotaţie.

De pe aceste poziţii, câmpurile de torsiune ale lui E.Cartan reprezintă o anumită abstracţie matematică care nu are sens fizic. În teoria vidului fizic a lui G.Şipov se aplică geometria Ricci, care conţine coordonate unghiulare, ceea ce indică rotaţia care determină natura câmpurilor de torsiune.

Ce înţelegem prin vid fizic, folosind una dintre cele mai simple interpretări? Să ne imaginăm un volum limitat de spaţiu din care este îndepărtat aerul. Într-o interpretare tradiţională, în acest volum nu mai există nimic, deci, este un vid. Însă, într-o tratare modernă, acesta reprezintă un vid tehnic, întrucât acest volum, într-un sens fizic strict, nu este gol.

Să presupunem că noi am reuşit să îndepărtăm din acest volum toate particulele elementare şi să îl ecranăm în aşa fel, încât în el să nu pătrundă particule din exterior.

Dar şi în acest caz, din punct de vedere al fizicii moderne, nu se poate afirma că volumul în discuţie este gol. În acest volum de spaţiu, în nişte puncte arbitrare, apar aşa numitele perechi virtuale de electroni-pozitroni. Ca obiecte din substanţă, aceste perechi electrono-pozitronice nu pot apărea din nimic.

Acestea pot fi generate numai de către materie şi, dacă noi nu reuşim să le fixăm nemijlocit în volumul indicat, din care se nasc acele perechi virtuale, prin urmare, acestea reprezintă o materie specifică ce nu se observă într-o stare obişnuită.

Această materie specifică a şi primit denumirea de vid fizic. În afară de apariţia perechilor de electroni-pozitroni, vidul fizic se manifestă încă într-o serie de fenomene observate în mod experimental. Se cunoaşte faptul că vidul fizic reprezintă cauza apariţiei aşa numitei deplasări Lembov într-o structură ultrasubţire a radiaţiei atomului de hidrogen şi determină aşa numitul efect Cazimir.

Într-o interpretare standard, vidul fizic reprezintă un obiect cuantic complex şi dinamic, care se manifestă prin fluctuaţii. La o asemenea abordare, descrierea ştiinţifică a vidului fizic se bazează pe teoria lui S.Veinberg, A.Salam şi Ş.Gleshou.

Teoria vidului fizic a lui G.Şipov este construită pe baze fundamentale riguroase. Această teorie oferă o descriere analitică a vidului fizic pe baza a trei ecuaţii de vid: ecuaţia lui A.Einstein, ecuaţia lui Heizenberg şi ecuaţia lui Yung-Millis, care reprezintă ecuaţii structurale ale geometriei lui R.Veitzenbok.

Ierarhia realitatii

Teoria vidului fizic a lui G.Şipov a permis înţelegerea, de pe poziţii noi, a structurii universului. Realitatea, a cărei parte suntem noi toţi, se compune din şapte niveluri ierarhice.

Cel mai înalt nivel al ierarhiei realităţii este "Nimicul" Absolut şi acesta reprezintă nivelul care, în cadrul teoriei vidului fizic, nu are o descriere analitică riguroasă.

Rezolvarea acestei probleme reprezintă o sarcină a teoriilor viitoare. Însă există temei de a considera că acest nivel al realităţii conţine informaţii care determină necesitatea de generare a următorului nivel al realităţii, realitate ce determină procedeul (legile) în ce mod trebuie să aibă loc această generare, care, la rândul său, determină proprietăţile următorului nivel al realităţii.

Acestui nivel următor al realităţii i-a fost dată denumirea, de către G.Şipov, de câmp de torsiune primar.

Câmpul de torsiune primar este o formă specială de existenţă a materiei şi reprezintă nişte turbioane cuantice care nu posedă energie şi nici nu transferă energie. Aceste turbioane cuantice interacţionează informaţional. În absenţa energiei de interacţiune a turbioanelor cuantice în câmpul de torsiune primar, viteza de transmitere a perturbaţiei în mediul acestui nivel poate fi egală doar cu infinit.

În câmpul de torsiune primar trebuie să fie conţinută informaţia care determină necesitatea de generare a următorului nivel al realităţii, care, de asemenea, determină procedeul (legile) privind modul în care trebuie să aibă loc această generare şi, în acelaşi timp, determină proprietăţile următorului nivel al realităţii. Acest nivel al realităţii este cunoscut în fizica modernă sub denumirea de vid fizic.

Vidul fizic este destul de bogat din punct de vedere al numărului de elemente care îl compun şi după structura sa. Vidul fizic, ca şi câmpul de torsiune primar, conţine nişte structuri circulare turbionare care, de asemenea, nu transferă energie şi în care perturbaţia se propagă momentan, adică cu o viteză egală cu infinit. Printre proprietăţi ale vidului fizic trebuie să fie conţinută informaţia ce determină mecanismul de naştere din acesta a unor perechi virtuale de particule şi antiparticule concrete, nu la întâmplare.

Aceste particule, născute din vidul fizic, formează următorul nivel al ierarhiei realităţii, care este plasma. Proprietăţile unui ansamblu de particule, cum ar fi electronul, protonul şi neutronul, cât şi proprietăţile vidului fizic cu care acestea intră în interacţiune, determină apariţia unor atomi concreţi, şi nu la întâmplare, care sunt formaţi din particulele indicate mai sus. Aceşti atomi, cât şi moleculele formate din aceştia, în diferite stări de fază, compun următoarele trei niveluri ale realităţii - gaze, lichide şi corpuri solide.

În această structură pe şapte niveluri a realităţii, cele patru niveluri inferioare au fost denumite de către G.Şipov ca fizică obiectivă, care reprezintă obiectul de studiu în cadrul direcţiilor standard ale fizicii. Două niveluri superioare au fost denumite de către acesta drept fizică subiectivă. O serie de rezultate teoretice şi experimentale arată că aceste două niveluri, împreună cu nivelul vidului fizic, răspund nu numai pentru multe procese şi fenomene fizice, dar, în acelaşi timp, joacă un rol primordial în conştiinţa omului.

Este probabil faptul că "Nimicul" Absolut reprezintă nivelul legat de manifestarea globală a Spiritului ca factor cosmic. Nivelul Spiritului trebuie să aibă un început creator şi unul volitiv. Este iminentă existenţa esenţei creatoare a Spiritului şi aceasta se defineşte prin aceea că toată structura verticală şi proprietăţile tuturor nivelurilor orizontale trebuie să fie întâi "formulate" la nivelul "Nimicului" Absolut.

Inevitabilitatea esenţei volitive a spiritului nivelului "Nimicului" Absolut se defineşte prin aceea că trebuie să existe un impuls care ar declanşa mecanismul de creare a nivelurilor amintite ale realităţii. În concluzie, reiese faptul că teoria vidului fizic, ca şi modelele fizice construite, nu ne dau doar bazele de creare a unei fizici a conştiinţei, dar ne permit să ne apropiem de reprezentările fizice ale rolului Spiritului.

Formule teoretice se transforma in aplicatii practice

La începutul anilor '80, în Rusia, au fost construite modele fenomenologice ale vidului fizic, care au fost mai târziu adecvate pentru concluziile teoriei vidului fizic. Important a fost faptul că aceste modele nu sunt în contradicţie cu rezultatele experimentale deja cunoscute.

Crearea de către G.Şipov a teoriei fundamentale a câmpurilor de torsiune, teorie ce permite demonstrarea posibilităţii unei manifestări intensive a câmpurilor de torsiune şi, prin urmare, posibilitatea de observare a unor efecte puternice, iar de aici posibilitatea rezolvării unui spectru larg de probleme aplicative, a reprezentat una dintre laturile foarte importante ale noii revoluţii în domeniul fizicii.

O parte componentă importantă a noii revoluţii în fizică a fost crearea în anii '80, în Rusia, pentru prima dată în lume, a generatoarelor de torsiune, care sunt nişte dispozitive ce generează câmpuri de torsiune statice şi radiaţii ondulatorii de torsiune. În douăzeci de ani de elaborare şi perfecţionare a generatoarelor de torsiune câteva laboratoare, care în prezent sunt reunite în structura Institutului Internaţional de Fizică Teoretică şi Aplicată (Moscova), au creat peste douăzeci de generatoare de torsiune de diferite construcţii.

Generatoarele de torsiune elaborate formează două serii de dispozitive. În prima serie intră generatoarele de torsiune care creează câmpuri de torsiune statice cu grad diferit de intensitate, cu diferite configuraţii spaţiale, cu periodicitate spaţială diferită şi cu rază diferită de acţiune.

În a doua serie intră generatoarele care creează radiaţii de torsiune ondulatorii cu intensitate diferită, cu frecvenţe diferite, cu spectre de frecvenţă diferite, cu diferite tipuri de modulaţii, cu diferite moduri de adresare a informaţiilor către diferite obiecte.

Au fost elaborate generatoare de torsiune universale care, pe lângă radiaţii ondulatorii de torsiune, pot crea câmpuri de torsiune statice şi curent de torsiune. Într-o serie de situaţii practice apare ca necesară folosirea concomitentă a generatoarelor de torsiune de tipuri diferite.

Pe parcursul a douăzeci de ani au fost efectuate, pe scară largă, lucrări privind utilizarea câmpurilor de torsiune şi a generatoarelor de torsiune pentru crearea unor surse de energie de torsiune, a transportului de torsiune, metalurgiei de torsiune, sistemelor de transmisie prin torsiune a informaţiilor şi celor de comunicaţii, a sistemelor de torsiune pentru diagnosticare medicală şi pentru alte multiple utilizări.

Într-o serie de direcţii de utilizare a câmpurilor de torsiune a fost demonstrată în mod experimental posibilitatea de realizare a acestora şi eficienţa lor practică. În unele domenii, de exemplu, în utilizarea deşeurilor de la diferite capacităţi atomice prin folosirea tehnologiilor de torsiune, există deja fundamentarea ştiinţifică şi rezultate experimentale preliminare. Într-o serie de direcţii există şi tehnologii elaborate.

Eficienţa ridicată a tehnologiilor de torsiune, cât şi simplitatea mijloacelor fizice şi tehnice care conduc la realizarea acestor tehnologii, sunt determinate, într-o mare măsură, de caracterul neobişnuit al proprietăţilor câmpurilor de torsiune.

Proprietatile campurilor de torsiune

Vom enumera principalele proprietăţi ale acestora: este important de subliniat faptul că toate proprietăţile câmpurilor de torsiune au fost deja pronosticate teoretic şi confirmate în mod experimental.

  • Sursa de câmpuri de torsiune o reprezintă spinul clasic sau rotaţia macroscopică. Câmpurile de torsiune pot lua naştere prin răsucirea spaţiului sau ca urmare a perturbării vidului fizic, care este de natură geometrică sau topologică, sau, de asemenea, pot apărea ca o componentă inseparabilă a câmpului electromagnetic. Câmpurile de torsiune se pot autogenera. În toate cazurile indicate mai sus este vorba de câmpuri de torsiune care iau naştere la nivelul substanţei, al materiei. Însă, potrivit teoriei vidului fizic, există câmpuri de torsiune primare, care sunt generate de către "Nimicul" Absolut. În acelaşi mod în care materialul iniţial al lumii materiei - particulele elementare - se nasc din vidul fizic, la rândul său, vidul fizic se naşte din câmpul de torsiune primar.
  • Cuantele câmpului de torsiune sunt reprezentate de către tordioni. Există argumente de a considera că tordionii reprezintă nişte neutrino de joasă energie, având energia de ordinul unităţilor eV. Aceştia reprezintă o clasă specială de neutrino.
  • Întrucât câmpurile de torsiune sunt generate de către spinul clasic, atunci în cadrul acţiunii lor asupra diferitelor obiecte, la aceste obiecte, ca rezultat al acestei acţiuni, se poate modifica doar starea de spin a acestora (starea spinilor nucleari sau atomici).
  • Spre deosebire de sursele de câmpuri electromagnetice şi gravitaţionale, care creează nişte câmpuri cu simetrie centrală, sursele de câmpuri de torsiune creează câmpuri cu o simetrie axială. Obiectul care se răsuceşte ("spinează") creează în două conuri spaţiale o polarizare care într-una din direcţii corespunde câmpului de torsiune din stânga - SL, iar în cealaltă direcţie - câmpului de torsiune din dreapta - SR. În afară de aceasta, apare zona câmpului de torsiune sub forma unui disc perpendicular pe axa de rotaţie. În zonele indicate sub formă de conuri apare un câmp de torsiune axială (Ta), iar în disc - un câmp de torsiune radială (Tr). Fiecare din aceste câmpuri de torsiune poate fi din dreapta (TaR, TaL) şi din stânga (TrR, TrL).
  • Spre deosebire de sarcinile electrice, sarcinile de torsiune de acelaşi semn, spinii clasici de acelaşi semn (SRSR sau SLSL) se atrag , iar cele de semne diferite (SRSL) - se resping.
  • Obiectul staţionar care "spinează" creează un câmp de torsiune static. Dacă în obiectul care "spinează" există o anumită neuniformitate, cum ar fi modificarea frecvenţei unghiulare de rotaţie, repartizarea neuniformă a masei faţă de axa de rotaţie, atunci un asemenea obiect dinamic care "spinează" creează o radiaţie de torsiune turbionară.
  • Câmpul static de torsiune are raza finală de acţiune g0, în intervalul căreia intensitatea câmpului de torsiune rămâne aproape constantă. Radiaţia de torsiune turbionară nu este limitată de intervalul g0, iar intensitatea acesteia nu depinde de distanţă.
  • Pentru câmpurile de torsiune potenţialul este identic egal cu zero, ceea ce corespunde caracterului neenergetic al acestora. Acesta este unul din factorii care determină faptul de ce semnalele de torsiune se transmit informaţional şi nu energetic, adică fără transferuri de energie şi cu o viteză infinită.
  • Mediul prin care se propagă radiaţiile de torsiune îl reprezintă vidul fizic. Faţă de undele de torsiune vidul fizic se comportă ca un mediu holografic. În acest mediu undele de torsiune se propagă prin portretul de fază al acestei holograme. Acesta este cel de-al doilea factor fizic principal care explică caracterul informaţional (şi nu energetic) de a transmite semnale, cât şi o viteză infinit de mare de transmitere a semnalelor.
  • Câmpurile de torsiune trec prin medii naturale fără a suferi pierderi. Acest fapt reprezintă un factor natural, dacă ţinem cont că în calitate de cuante ale câmpurilor de torsiune figurează neutrino.
  • Viteza undelor de torsiune din punct de vedere teoretic este egală cu infinit. Vitezele mult mai mari decât cea a luminii nu reprezintă ceva neobişnuit pentru fizică. Acestea au fost prezente în teoria gravitaţiei a lui Newton. Vitezele mai mari ca a luminii au fost observate experimental pentru prima dată de către N.Kozârev, mai târziu au fost confirmate de către alţi doi colegi, iar la nivel cuantic de către Zeilinger. Este util de remarcat faptul că perturbaţiile de spin într-un mediu de spin se propagă în aşa fel, încât ele nu pot fi ecranate. În acest caz apare posibilitatea de creare de comunicaţii subacvatice şi subterane, cât şi de legături prin alte medii naturale.
  • Toate corpurile din natura vie şi din cea moartă se compun din atomi, dintre care majoritatea au spinii atomici sau nucleari clasici care nu sunt nuli. Ţinând cont că toate corpurile se află în câmpul magnetic al Pământului, de prezenţa momentelor magnetice ale atomilor şi nucleelor, care reprezintă urmări ale prezenţei spinilor şi sarcinilor clasice indicate, ia naştere o procesiune care generează radiaţia de torsiune turbionară. În felul acesta, toate corpurile posedă câmpuri de torsiune (radiaţii) proprii.
  • Întrucât diferite corpuri au un ansamblu diferit de elemente chimice, un set diferit de compuşi chimici cu stereochimie diferită - cu repartizare spaţială diferită în corpuri a acestor atomi şi a compuşilor chimici, atunci toate corpurile posedă câmpuri de torsiune strict individuale.

Oricât de neobişnuite ar fi proprietăţile câmpurilor de torsiune, ele nu numai că trebuie să fie acceptate, dar trebuie să ne ghidăm după ele în mod obligatoriu, întrucât aceste proprietăţi reprezintă realitatea obiectivă care ne este dată de către natură, ceea ce, în plus, este confirmat şi din punct de vedere experimental.

Caracterul neobişnuit al proprietăţilor şi, implicit, al manifestării câmpurilor de torsiune se poate ilustra prin următorul exemplu: tuturor ni se pare că fizica cunoaşte totul despre mecanică. Se vorbeşte mult, în special, despre inerţie, însă nu se explică ce este inerţia. Fizica nu numai că nu cunoaşte ce este inerţia, dar nici nu poate explica dacă forţele inerţiei sunt interne sau externe în raport cu corpurile în mişcare.

În TVF este demonstrat faptul că inerţia reprezintă manifestarea câmpurilor de torsiune în mecanică. De aici rezultă în mod direct că dacă pot fi comandate câmpurile de torsiune, atunci implicit pot fi dirijate şi forţele inerţiei şi, pe această bază, pot fi create propulsoarele universale care nu folosesc tracţiunea reactivă sau factorul de frecare. Cel mai neobişnuit factor este posibilitatea nu numai teoretică, dar şi practică, de a se crea sisteme care se mişcă pe seama unor forţe interne.